În trei zile a ajuns pericol pentru societate...
„Observându-mă printre alţi pacienţi la Centrul de Sănătate, sora medicală m-a strigat pe nume şi m-a rugat să mă apropii. Mi-a comunicat că trebuie să merg la cabinetul 113 de la policlinica din raion. M-a privit cu atenţie şi cu faţa mai mult decât zâmbitoare - mi-a urat sănătate. I-am mulţumit respectuos, fără să mă gândesc la ceva rău. Ajungând acasă, m-am luat cu lucrul prin gospodărie şi, timp de trei zile, nici nu am ieşit din ogradă (evident, nici în raion, la policlinică, nu ajunsesem). Mi-am amintit de toate într-o zi, când, mergând după apă la fântâna din cealaltă mahala, în drum am dat bineţe unei vecine, iar aceasta, în loc să îmi răspundă, m-a întrebat: „Alexandra, e drept că ai HIV?”. Întrebarea a căzut ca un trăsnet din senin peste mine. Revenindu-mi, am întrebat-o de unde are o asemenea informaţie. Răspunsul ei m-a surprins şi mai tare: „Nu te mai preface. De trei zile tot satul vuieşte...”. A doua zi am plecat la policlinica din raion şi, după o scurtă discuţie, medicul mi-a zis că trebuie să repet testul. Am acceptat. Mi-a spus să telefonez peste două săptămâni. Am telefonat, dar rezultatele încă nu erau gata. A trebuit să mai aştept ceva vreme. În cele din urmă, medicul mi-a confirmat: „HIV-pozitiv”…
Culmea confidenţialităţii
Îmi pierdusem liniştea. În sat ieşeam foarte rar, mă feream de oameni şi de privirile lor. Dar pentru sătenii mei, fusesem diagnosticată cu HIV de o lună de zile. Avuseseră grijă de asta mai multe persoane, printre care: sora medicală, medicul de familie, reprezentanţii primăriei şi chiar învăţătorii de la şcoală… Pedagogii de aici au discutat cazul mai întâi în cancelarie, apoi, pentru a le asigura elevilor o mai bună securitate, diriginţii au organizat ore de clasă, la care le-au comunicat că, în familia cutare, există o persoană infectată cu HIV (culmea confidenţialităţii!!!) şi trebuie să fie atenţi cum să se comporte cu ea, să o ocolească, să nu comunice. Un nepoţel de-al meu nu a mai rezistat să audă ceea ce se vorbea despre mine, a alergat acasă să mă întrebe. Mi-a adresat şi el întrebarea care stătea pe buzele tuturor: „Este adevărat că ai HIV?!”.
Părinţii: „Du-te, ne-ai făcut de ruşine!”
Dar cel mai tare m-a durut atitudinea părinţilor mei. Imediat ce au aflat „noutatea”, ei mi-au cerut să mănânc doar din farfuria mea, cu lingura şi furculiţa mea. Ba, dacă se poate, să nu mai stau la aceeaşi masă cu ei… În cele din urmă, sub presiunea „opiniei publice”, i-am auzit spunându-mi: „Dacă această boală e aşa de periculoasă, cum vorbeşte lumea, poate că mai bine ar fi să pleci de la noi? Du-te unde vrei, numai nu sta alături de noi, ne-ai făcut de-ajuns de ruşine”. Mai bine de jumătate de an trăiesc într-o mare singurătate. Nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau să vorbesc cu nimeni. Mi-au întors spatele până şi cele mai bune prietene. Mă gândesc adeseori să pornesc la drum ca să îmi trăiesc viaţa departe de această batjocură. Dar oare acele zâmbete viclene şi acele voci binefăcătoare nu mă vor ajunge din urmă? Şi dacă mă vor găsi, unde va trebui să mă retrag atunci?
„Dacă nu faci testul la HIV, vei fi forţat de poliţie”
Nu am făcut nimănui niciun rău. Dacă ar trebui să fiu supărată pe cineva, acesta ar fi fostul meu prieten. Pentru că el m-a molipsit de HIV. Dar l-am iertat. Iar ca răspuns la toate, după ce i-am spus că am fost diagnosticată „HIV-pozitivă”, m-a agresat verbal şi fizic. Am trecut şi peste asta, pentru că doream cu tot dinadinsul să meargă şi el să se controleze. În sinea mea eram convinsă că numai de la el m-am infectat, întrucât alţi parteneri nu avusesem. Dar el muncea peste hotare şi când îi aminteam de test, îmi închidea telefonul. În sfârşit, în această primăvară a venit acasă. I-am zis că este spre binele lui să afle adevărul despre sănătatea lui şi că testul este absolut confidenţial. A fost de acord şi am mers împreună la cabinetul de testare voluntară la HIV. Nu a trecut nicio săptămână şi sora medicală din sat, zărindu-l întors acasă, a venit la poartă şi i-a cerut să treacă testul HIV, în caz contrar, va fi forţat să meargă cu poliţia. La auzul acestor ameninţări a înţeles şi el cât de „confidenţială” este informaţia… M-a certat ca niciodată şi, în cele din urmă, ne-am despărţit. De curând, am făcut cunoştinţă cu mai multe persoane bolnave de HIV, care însă încearcă să treacă peste discriminările din partea societăţii, situaţii cu care mă confrunt eu. Sunt tânără şi vreau să-mi găsesc un rost în viaţă. Vreau să trăiesc, să iubesc, să am o familie. Voi reuşi, oare?
Ce cred specialiştii
Alexandru Curaşov, directorul executiv al Centrului Regional pentru Politici Comunitare
Natalia Mardari, avocată, coordonator de program în cadrul proiectului „Reducerea impactului infecţiei HIV în R. Moldova”
Alexandra ne-a informat despre cazul ei. Pentru moment, am colectat toate datele relevante şi în baza lor va fi întocmită o plângere către organele de drept cu scopul examinării acestui incident de divulgare a informaţiei confidenţiale de către personalul medical şi sancţionării conform legii. Vor fi reclamate acţiunile ilegale ale medicului din sat şi ale unei surori medicale, care, din spusele sursei, se pare că au admis divulgarea informaţiei medicale confidenţiale cu privire la statutul HIV al persoanei. Divulgarea informaţiei are consecinţe deosebit de grave asupra Alexandrei, de aceea vom iniţia şi o procedură de compensare a pagubelor. Din partea IDOM, Alexandrei i se va acorda, în mod gratuit, toată asistenţa juridică necesară.
Victoria Tătaru, www.timpul.md