Mă bucură faptul că pe parcursul Conferinţei au fost abordate subiecte deosebit de actuale. Posibil, nu întotdeauna ceea ce a răsunat de la tribune a fost plăcut şi însufleţitor, dar însăşi faptul că această Conferinţă a oferit platformă pentru discuţii deschise cu toţi partenerii din domeniu este un lucru de apreciat.
Mi-amintesc o frază a dlui Michel Kazatchkine, reprezentantul special al Secretarului General ONU pentru HIV/SIDA în Europa de Est și Asia Centrală, rostită în mesajul de deschidere a Conferinţei: „Ne aflăm în aşa o perioadă, când recunoaştem că epidemia nu este la început şi noi suntem în acest domeniu de mult timp”. Dl Kazatchkine mai spunea că se simte un fel de oboseală a celor care activează în domeniu, explicată de faptul că până în prezent au fost investite multe eforturi, multe resurse de orice fel, mult timp şi această oboseală se face resimţită pe toate segmentele domeniului HIV/SIDA. Ceea ce trebuie să înţelegem este că această oboseală nu va dispărea de la sine. Dacă nu vom depune silinţă să obţinem mai multe rezultate bune astăzi, mâine această oboseală va fi şi mai multă.
Mi-a plăcut că în cadrul Conferinţei am avut curajul să recunoaştem că avem anumite dificultăţi, că pe anumite segmente nu am progresat deloc. Şi chiar dacă la prima vedere acesta nu este un rezultat prea mare, totuşi, este primul pas în contextul oricăror schimbări, pe care ni le dorim cu toţii.
Mă bucură că societatea civilă, comunitatea persoanelor care trăiesc cu HIV, grupurile cu risc sporit de infectare încep tot mai mult şi mai mult să-şi dezvolte capacităţile interne, să fie pregătiţi pentru a pune în discuţie o problemă, a adresa întrebări şi a-şi susţine poziţia. Mai devreme sau mai târziu, aceasta va duce la un dialog constructiv cu reprezentanţii Guvernului, ministerelor, altor autorităţi, fără de care nu sunt posibile schimbările.
că am găsit contact în sensul de a ne auzi unii pe alţii, dar am înţeles că înainte ne aşteaptă discuţii sincere, fără de care nu ne vom putea mişca nicăieri înainte. Am înţeles şi responsabilitatea pe care o avem cu toţii pentru ca schimbările aşteptate să se producă cu adevărat. Ceea ce încerc să conştientizez acum pentru mine şi pentru organizaţia pe care o reprezint este că trebuie să ne focusăm pe un singur scop – oprirea epidemiei. Dacă nu vom avea un singur scop major, putem aluneca uşor în procesele de dezvoltare a programelor, altor iniţiative, care ne vor lua mult timp şi ne vor abate de la scopul propus. Avem nevoie de o ţintă clară, spre care să mergem foarte siguri şi motivaţi. Aceasta ne va determina să monitorizăm şi să evaluăm tot ce am realizat, pentru a cunoaşte dacă ne apropiem de scopul propus sau nu. Dacă nu ne apropiem – va trebui să schimbăm direcţia, acţiunile, strategiile. Scopul final ne va fi unul foarte clar: stoparea epidemiei HIV în Republica Moldova.